Şi eu pot (1)

Şi tu poți. Trebuie doar să vrei.

 

Ioana: „Părinții mei aveau probleme, se certau foarte des pe motiv că tata a înşelat-o pe mama. Voiau să divorțeze, tata devenise alcoolic. Atmosfera în care stăteam nu era bună pentru dezvoltarea unui copil. Tata începuse să îşi verse furia pe mine, lovindu-mă des, iar mama țipa la mine şi îmi adresa multe jigniri. Notele mele au început să scadă pe la sfârşitul clasei a 7- a, diriginta sesizând o schimbare la mine şi m-a chemat să vorbesc cu ea. Eu i-am spus că nu am nimic şi că nu trebuie să se îngrijoreze. Bătăile şi scandalurile au continuat până când într-o zi situația a devenit mult mai gravă. Unchiul meu a încercat să mă violeze. În ziua aceea am cedat psihic şi nu am mai putut face nimic. Mi-a fost frică să le spun părinților, dar într-un final şi-au dat singuri seama din comportamentul şi felul cum vorbea şi anume că mă „iubeşte” mai mult decât pe o nepoată. Într-o zi şi corpul meu cedase. M-am trezit într-un pat de spital cu o branulă în mână în timp ce mama vorbea cu doctorii. Se pare că aveam început de ulcer (nu prea mă alimentam cum trebuie în ultimele luni) bazat pe sistem nervos. În spital am fost diagnosticată în urma unei tomografii pe creier, ca având tulburare psihico-depresivă severă. Am stat internată aproximativ 3 săptămâni şi încă țin minte ziua în care stăteam singură pe o bancă din curtea spitalului şi mă uitam la pacienții externați. Credeam că n-o să plec prea curând de acolo. O femeie necunoscută a venit la mine şi m-a întrebat ce am, după care am purtat o mică discuție despre cele întâmplate. Strângându-mă încet de mână mi-a spus: „Ai răbdare, totul o să fie bine. Ai nevoie de puțină răbdare şi voință ca să ieşi de aici, apoi lucrurile vor deveni mai uşoare”. N-am apucat să-i mai spun niciun cuvânt de mulțumire, căci paza a dat-o afară ca pe o cârpă. După ce am ieşit din spital au urmat tot felul de tratamente cu pastile cărora nu le simțeam efectul, aşa că m-am tot gândit la ce îmi  spusese acea femeie şi am reuşit să mă vindec singură în timp cu ajutorul voinței mele. Acum sunt fericită, îmi trăiesc viața din plin, dar am un singur regret: nici în ziua de azi nu am reintâlnit-o pe femeia aceea pentru a-i mulțumi şi a-i arăta că a avut dreptate şi că acum totul este bine”.

Vlad: „Eu am trecut peste momentele grele gândindu-mă că sunt oameni care au o viață mult mai grea şi probleme mult mai grave decât ale mele. Dacă un om care şi-a pierdut membrele într-un accident are puterea să treacă peste asta, atunci am şi eu”.

Ramona: „Acum două veri a început cea mai urâtă perioadă din viața mea. Am un vecin puşcăriaş. Atunci a ieşit din puşcărie, s-a întors acasa. Mi-a turnat benzină pe câine şi i-a dat foc. Mi-a dat foc la curte, noaptea. Era mort de beat şi ne amenința că ne împuşcă. În casă locuiam eu, mama şi fratele meu. Ieşeam din casă noaptea de câte 3-4 ori şi mă uitam să nu ardă ceva, să nu-mi ardă curtea, casa. „Norocul” nostru a fost faptul că viața a îmbărbătat-o pe mama şi a ştiut cum să se țină pe picioare. Cum am trecut peste? În primul rând, timpul. În al doilea rând, am spus povestea mea şi altor persoane. M-am încurajat singură şi mi-am plâns ochii până n-am mai ieşit noaptea să verific. Este important să cunoşti oameni noi şi să-i asculți, să încerci să-i înțelegi. Oamenii se vindecă prin oameni, ăsta e remediul”.

Lidia: „Nu o să vorbesc despre acea perioadă, însă o să zic cum am trecut eu peste. O să spun doar că era o perioadă în care erau mereu certuri în casă, iar eu mă simțeam a nimănui. În primul rând, oricât de greu ar fi, trebuie să ai mereu capul sus şi să te ridici ori de câte ori e nevoie. Mereu am încercat să privesc partea bună a lucrurilor şi să cred că într-un viitor apropiat totul o să fie bine dacă o să am voință. În al doilea rând, am încercat să destind atmosfera din casă, să privesc situația şi din altă perspectivă, să îmi „întăresc” psihicul şi să încerc să îndrept din lucruri puțin câte puțin până când totul va ajunge la o formă mai simplă, dar mai frumoasă”.


Acum câteva zile v-am rugat să îmi povestiți pe instagram (mirceadacian) cum a-ti reuşit să treceți peste momentele grele din viețile voastre. Am decis să încep un proiect prin care vreau să fac cât mai mulți oameni să înțeleagă că e ok să te simți trist, să plângi, să suferi, dar cel mai important, e ok să ceri ajutor şi să ai încredere în tine şi în faptul că totul se va rezolva într-un final. Când simți că nimic nu mai are rost, vorbeşte cu cineva. Spune-ți problema, rezistă, fii tare şi ai răbdare. Dacă ştii pe cineva care are o problemă sau se află într-o perioadă mai grea, vorbeşte cu persoana respectivă. Chiar dacă ți se pare banală treaba asta, faptul că asculți şi încerci să înțelegi un om şi problemele lui, poate face diferența dintre viață si moarte. Timpul nu ne iartă, dar tot el vindecă tot. #SiEuPot!Atunci-când-nu-mai-poti.png

Reclame